În centrul orașului Craiova, în aceeași curte cu sediul central al Bibliotecii Județene „Alexandru și Aristia Aman” se află casa în care a locuit poeta Elena Farago, reprezentantă strălucită a literaturii românești și a vieții culturale craiovene.
Numită directoare a Fundației „Alexandru și Aristia Aman” în septembrie 1921, poeta a condus timp de peste trei decenii destinele acestui lăcaș de cultură, având contribuții deosebite în ceea ce privește regulamentul de organizare și funcționare al bibliotecii, fișarea cărților și ținerea unei evidențe corecte de aranjare a publicațiilor în rafturile bibliotecii, de completare a colecțiilor prin achiziții și donații.
După preluarea conducerii fundației, poeta s-a mutat în casa care putea servi drept locuință personalului în serviciul bibliotecii și muzeului, conform testamentului Aristiei Aman. Aici a trăit și a creat până la sfârșitul vieții sale.
În casa memorială se păstrează cărți, documente, fotografii, scrisori, mobilier și alte obiecte care au aparținut poetei și familiei sale.
Din viața poetei
S-a născut la 29 martie, la Bârlad. Descendentă dintr-o veche familie de origine greacă (Tomaide după mamă, Paximade după tată), este cel de-al doilea copil dintre cei șapte ai soților Anastasia și Francisc Paximade.
Clasele primare și două clase gimnaziale le urmează la Bârlad, la pensioanele Varlaam și Drouhet.
Între anii 1884–1890, asupra familiei Paximade se abat multe necazuri. Mor trei dintre cei șapte copii, iar în 1890, când Elena împlinea 12 ani, se prăpădește mama. Alături de tată și de cei trei frați, Elena încearcă să înfrunte greutățile vieții. Dar soarta avea s-o lovească pentru a doua oară. În ianuarie 1895, tatăl se îmbolnăvește și, după două săptămâni de agonie, moare în brațele ei.
În 1896, grav bolnavă, este internată la Spitalul Colțea din București. În timpul convalescenței, locuiește la fratele mai mare, Ernest, stabilit în București. Refăcută după boală, se angajează în casa lui Gh. Panu – ziarist și om politic. Aici îl întâlnește pe marele nostru dramaturg I.L. Caragiale, care, aflându-i povestea vieții, a exclamat: „o viață de roman, subiect de dramă”.
Timp de doi ani, Elena este guvernanta copiilor lui Caragiale. Într-un interviu acordat revistei Rampa, în 1927, poeta mărturisea: „au fost cei mai frumoși ani din tinerețea mea”. În casa scriitorului, viitoarea poetă îi cunoaște pe Al. Vlahuță și G. Ranetti.
Frecventând Cercul socialiștilor, îl întâlnește pe Francisc Farago – economist – cu care se va căsători. Din 1905, Francisc Farago este numit director al Băncii Populare din Craiova. Poeta se stabilește în Cetatea Băniei, unde va rămâne până la sfârșitul vieții.
Fotografii de familie
Elena Farago; soțul poetei, Francisc Farago, cu copiii; copiii poetei: Coca și Mihnea; Elena Farago cu fiica sa.
Din opera poetei
Elena Farago a început să scrie de foarte tânără.
Elena Farago debutează în viața literară în 1898, cu un reportaj pe care îl semnează cu pseudonimul Fatma.
La îndemnul lui Nicolae Iorga, marele prieten, publică prima poezie în 1902, în ziarul România Muncitoare.
Publică, la îndemnul lui Nicolae Iorga, primul său volum de poezii, intitulat Versuri, în 1906, la Editura Luceafărul din Budapesta, primit bine de critica literară.
Au urmat apoi volumele:
Șoapte din umbră (1908),
Traduceri libere (1908),
Din taina vechilor răspântii (1913),
Șoaptele amurgului (1920),
Poezii alese (1924),
Nu mi-am plecat genunchii (1926),
Poezii (1937).
Cărți pentru copii
A scris literatură pentru copii, majoritatea volumelor fiind în versuri: Pentru copii (I, 1913; II, 1920), Copiilor (1913), Din traista lui Moș Crăciun (1920), Bobocica (1921), Să nu plângem (1921), Să fim buni (1922, proză), Ziarul unui motan (1924, proză), Într-un cuib de rândunică (1925, proză), A ciocnit un ou de lemn (1943), Într-o noapte de Crăciun (1944), 4 gâze năzdrăvane (1944) ș.a.
Numele Elenei Farago este prezent în publicațiile prestigioase ale vremii:
Convorbiri literare, Sămănătorul, Ramuri, Revista noastră, Neamul românesc literar, Viața românească, Arhivele Olteniei, Cosânzeana ș.a.
A întemeiat la Craiova, împreună cu I.B. Georgescu, C. Gerota, I. Dongorozi, C.D. Fortunescu, o revistă literară remarcabilă, Năzuința (1922–1925), la care au colaborat: Simion Mehedinți, Ion Barbu, Perpessicius, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Mihail Dragomirescu.
Pentru tânăra generație a patronat Prietenul Copiilor (1943–1946), o revistă educativă pentru copii și tineret.
Laureată a Academiei Române cu Premiul Adamachi pentru volumele Șoapte din umbră (1908) și Traduceri libere (1908), apoi pentru volumele Șoaptele amurgului (1920) și Din traista lui Moș Crăciun (1920), cu Premiul Neuschotz (1927) pentru Ziarul unui motan (1924), a primit și Premiul Internațional Femina (1924), iar în 1938 Premiul Național pentru Literatură, o recunoaștere binemeritată a operei sale.
Regele Carol al II-lea îi acordă poetei, pentru merite literare, medalia Bene Merenti, clasa I, și Ordinul Meritul Cultural – Cavaler, clasa a II-a.
În 1978, la propunerea UNESCO, poeta a fost omagiată la împlinirea a 100 de ani de la naștere.
Pentru a-i cinsti memoria, colectivul bibliotecii organizează în fiecare an, în luna martie, un program de activități culturale sub genericul Zilele Elena Farago.
Portret de V. Velisarat.