Via Dolorosa
Această secțiune face parte din proiectul implementat de Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman”- „Citim împreună. Rămânem împreună. Stăm acasă.”
Urmăriți-ne și pe facebook: www.facebook.com/biblioteca.aman/
În perioada 12-19 aprilie 2020, Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” vă propune o incursiune spirituală pentru înțelegerea conceptului „Via Dolorosa. Drumul Crucii spre Înviere”. Acțiunea înglobează opt evocări cu privire la semnificația intervalului cuprins între Duminica Floriilor și Duminica Învierii.
Cunoscută încă din tradiția veche a Bisericii drept „Săptămâna Mare”, perioada cuprinsă între Duminica Floriilor și Învierea Domnului (Sfintele Paști) reprezintă un timp special, favorabil introspecției și meditației, marcat în genere de reiterarea evenimentelor hristice finale, în special Sfintele Pătimiri și Răstignirea.
Prezentările abordează sensul istoric și accepțiunea contemporană a Floriilor, a primelor trei zile din Săptămâna Mare – „Zilele Mirelui”, respectiv a ultimelor trei zile ale aceleiași săptămâni, care înglobează Cina Domnului, Patimile, Răstignirea și Moartea lui Iisus Hristos. Ultima prezentare este consacrată Învierii lui Iisus Hristos.
Fiecare dintre cele opt prezentări va fi promovată pe pagina de Facebook a Bibliotecii Județene „Alexandru și Aristia Aman”, în intervalul 12-19 aprilie, de la ora 9:00.
(1) Duminica Floriilor – Intrarea Domnului în Ierusalim
Din punct de vedere liturgic, prima zi a Săptămânii Sfintelor Patimi începe cu vecernia de sâmbătă (i.e. slujba de seară), care anticipează Duminica Floriilor sau Intrarea Domnului în Ierusalim, episod biblic interesant și semnificativ ce apare în toate cele patru Evanghelii (cf. Mt 21:1-9; Mc 11:1-10; Lc 19: 28-44; In 12:12-19). Aflăm de la Evangheliști că Iisus cunoaște evenimentele viitoare, este perfect conștient de ceea ce va urma și chiar le vorbește ucenicilor despre ele, încurajându-i astfel să nu renunțe la luptă și să fie alături de El până la sfârșit. Mântuitorul este Stăpân pe situație și merge de bună voie spre Patimă, împlinind voia lui Dumnezeu Tatăl.
Hristos își face intrarea aparent triumfală în Ierusalim, centrul iudaismului, fiind primit cu entuziasm de mulțimi, care au în mâini ramuri de palmier (în tradiția românească se folosesc ramuri de salcie), ca un Împărat. Ucenicii Îl aclamă ca pe un Rege (Mesia), în timp ce oamenii își aștern veșmintele în fața asinului pe spinarea căruia Iisus intră în capitală, unde va merge direct la Templu. Iisus vine „acasă”, templul fiind „casa Tatălui”. Strigătul „Osana” are o accepție bivalentă („Doamne, mântuiește, sporește” vs. „Slavă/ laudă lui Dumnezeu”), însă indiferent de semnificație ne arată că este vorba despre o primire mesianică. Astfel, se vestește venirea pe pământ a Împărăției Cerurilor, în vreme ce Mântuitorul Își ia în stăpânire capitala și „Regatul” în cel mai pașnic mod cu putință. El este Împăratul menit să instaureze pacea (mesianică). Intrarea Lui în Ierusalim este totuși una blândă și smerită. Nu intră pe un cal de luptă înconjurat de soldați, ci pe un mânz, neîncălecat de nimeni până atunci, în fruntea unui cor de ucenici la fel de pașnici. Mesajul de pace universală este evident, dar, din păcate, nu este înțeles de mai-marii Ierusalimului, care Îi pun Domnului gând rău și Îl vor pedepsit, dacă se poate, chiar mort.
Dincolo de relatarea istorică, sărbătoarea ni se adresează nouă tuturor, ca membri ai Bisericii. Iisus ne vorbește prin ultima Sa faptă mesianică înainte de Pătimire și ne cere, în mod subtil dar evident, să nu rămânem (ca mulțimea) la, explicabilele de altfel, manifestări de entuziasm și să surprindem mai mult din esența misiunii reale a lui Mesia-Hristos. Chiar și ucenicii, neîntăriți suficient, împărtășesc exaltările mesianice ale contemporanilor lor. Domnul nu îi condamnă, dar așteaptă mai mult de la ei (și de la noi). Faptul că nu Se opune vehement acestor manifestări mesianice se leagă de întreaga Sa atitudine pedagogică. Ne arată, în definitiv, că se poate pleca din acest punct (e firească bucuria credincioșilor pentru întâlnirea cu Domnul), dar că nu trebuie rămas aici.
(2) Sfânta și Marea Luni din Săptămâna Patimilor
Sfânta și Marea Luni marchează începutul Sfintelor Patimi ale Domnului, fiind prima dintre cele trei „zile ale Mirelui”. Laitmotivul acestei perioade de trei zile îl reprezintă următorul imn liturgic, care exprimă în formă poetică evenimentul: „Iată Mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăși cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, ca să nu te dai morții și afară de împărăție să te încui, ci te deșteaptă, strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeul nostru, cu folosințele celor fără de trupuri, miluiește-ne pe noi!”. Compoziția se bazează pe celebra parabolă a celor zece fecioare (Mt 25:1-13), care subliniază în esență necesitatea trezviei duhovnicești.
În această primă zi a Săptămânii Mari îl sărbătorim pe „Fericitul Iosif”, fiul mai mic al Patriarhului Iacob din Vechiul Testament. Povestea lui Iosif este fascinantă și se regăsește în cartea Facerii (cap. 37-50). Invidiat de frații săi din cauza unor visuri, Iosif este mai întâi ascuns într-o groapă, apoi vândut ca sclav (cu treizeci de arginți), ajungând în final la curtea lui Putifar, mai-marele eunucilor faraonului Egiptului. Aici, pentru că refuză avansurile soției demnitarului, ajunge în temniță, dar este eliberat curând, în urma interpretării unor visuri providențiale ale faraonului, devenind omul său de încredere. Grație calităților sale excepționale și a vieții remarcabile, Iosif este portretizat în tradiția patristică și liturgică drept „imagine” sau preînchipuire a lui Hristos. Şi Hristos a fost invidiat de compatrioții săi, a fost vândut de Iuda Iscarioteanul, ucenicul Său, cu treizeci de arginţi și a fost închis într-o groapă întunecoasă, în mormânt. Sculându-se de acolo, prin Înviere, împărăţeşte peste „Egipt”, adică peste păcat și moarte, le învinge cu putere dumnezeiască și, ca un iubitor de oameni, ne răscumpără și pe noi.
Istoria lui Iosif ilustrează, în mod sugestiv, misterul providenței divine, al promisiunii și, în definitiv, al mântuirii. Prin viața sa curată, castă și dreaptă se mărturisește puterea iubirii lui Dumnezeu. Lecția pe care trebuie să o învățăm de aici, descoperită ulterior prin moartea și Învierea Domnului, poate fi concentrată în cuvintele pe care personajul principal le adresează fraților săi: „Nu vă temeți!… Iată, voi aţi uneltit asupra mea rele, dar Dumnezeu le-a întors în bine” (Fc 50:19-21). Și mai învățăm o lecție și anume că marile evenimente din trecutul istoric al poporului ales pot deveni, într-o anumită cheie de lectură, realități ale istoriei creștinismului de ieri și de azi.
(3) Sfânta și Marea Marți din Săptămâna Patimilor
Sfânta și Marea Marți este dominată de aceeași atmosferă a începutul Sfintelor Patimi ale Domnului, dezvăluindu-ne un al doilea laitmotiv, un alt imn liturgic: „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru în ea. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorul de lumină, și mă mântuiește!”. Este timpul pentru aprofundarea a două dintre cele mai cunoscute parabole evanghelice: a celor zece fecioare (Mt 25:1-3) și a talanților (Mt 25:14-30). Ambele ne atrag atenția asupra sfârșitului inevitabil, dar și asupra vigilenței spirituale, a administrării înțelepte a bunurilor și desigur a responsabilității față de noi înșine și față de ceilalți.
Așadar, în această a doua zi a Săptămânii Mari se comemorează cele zece fecioare din Evanghelie, în special cele cinci care s-au dovedit înțelepte și L-au întâmpinat cum se cuvine (pregătite) pe Hristos-Mirele. Din aceste pilde pe care Iisus le-a spus ucenicilor în zilele dinaintea serii petrecute în grădina Ghetsimani, în rugăciune, putem distinge cel puțin două lucruri esențiale. Primul ne vorbește despre pericolul nepăsării noastre cu privire la sfârșit și ne cheamă de urgență la o anumită stare de veghe. Așa cum spune un vechi proverb englezesc „Timpul și refluxul nu așteaptă pe nimeni!”. Tragedia „ușilor închise” este în realitate drama noastră personală, nicidecum opera lui Dumnezeu. Al doilea lucru foarte important ne reamintește că vigilența și responsabilitatea nu înseamnă o executare plictisitoare și fără nicio poftă a unor obligații formale și goale, cu siguranță nici inactivitate și plictis constant, ci înseamnă mai degrabă stabilitate interioară, sobrietate, liniște și bucurie, înseamnă deschidere spre ceilalți și grijă față de tot ceea ce ne înconjoară.
Și să mai lămurim un lucru care, în ochii cititorilor moderni pare un pic ciudat: de ce este Hristos numit Mire? Această denumire ține, în mare măsură, de tradiția evreilor antici. Apostolul Pavel a văzut în Răstignirea lui Iisus iubirea unui mire pentru mireasa lui – Biserica. Dar nu numai el, ci și Ioan Botezătorul Îl numește pe Iisus „Mirele” (In 3:29), deși nu a avut niciodată o soție. Mai târziu, într-o altă parabolă, Iisus de referă la Sine ca la „mirele”, iar la ucenicii Săi ca la „prietenii mirelui” (Mc 2:18-19). Prima minune săvârșită de Hristos se petrece la o nuntă evreiască. Dar și mai frapant este faptul că ultima Cină, Răstignirea și moartea Domnului seamănă în anumite privințe cu o nuntă evreiască antică. În Apocalipsă (19:21), lumea se sfârșește cu o nuntă: veșnica cină a nunții Mielului și dezvăluirea Noului Ierusalim ca Mireasă a lui Hristos. Cu alte cuvinte, dintr-o anumită perspectivă, Iisus Hristos a fost Mirele-Dumnezeu, Mirele lui Israel venit în trup. În calitate de Mesia-Mire, misiunea Sa este să se alipească de mireasa lui Dumnezeu, unindu-se cu ea printr-un legământ veșnic de dragoste, prin vestirea adevărului și a Împărăției lui Dumnezeu.
(4) Sfânta și Marea Miercuri din Săptămâna Patimilor
Sfânta și Marea Miercuri încheie ciclul primelor trei zile ale Săptămânii Mari, dedicate „urmării lui Hristos-Mirele”. Chiar dacă în această zi Biserica ne invită să ne concentrăm atenția asupra a două figuri emblematice ale Evangheliei (femeia păcătoasă care unge picioarele lui Hristos cu mir și Iuda Iscarioteanul, cel care L-a predat pe Iisus autorităților), astăzi vom vorbi despre celebra Via Dolorosa sau „Drumul Crucii” din Ierusalim.
Pe lângă aspectul său metaforic de parcurs duhovnicesc, pe care l-am propus pentru întreaga Săptămână Mare, „Via Dolorosa” este și un loc concret, care poate fi vizitat până astăzi în Țara Sfântă. El are nu mai puțin de paisprezece opriri sau „stații”, legate de Patimile Domnului, începând cu arestarea şi terminând cu punerea Sa în mormânt. Primele două dintre ele se află pe teritoriul Pretoriului (Fortăreaţa Antonia), următoarele şapte sunt în cetate, iar celelalte șase pe teritoriul Bisericii Sfântului Mormânt. Durata şi itinerarul din zilele noastre (care nu este mai lung de un kilometru), nu corespund neapărat parcursului de acum două mii de ani, întrucât oraşul a suportat schimbări radicale în urma sistematizării din sec. II-V d.Hr. Această cale a durerilor, pe care Domnul nostru Iisus Hristos a purtat Crucea spre Golgota şi care este într-o continuă urcare, se deosebeşte prin dimensiunile sale înguste, dar şi prin pietrele care o pardosesc, fiind uneori străjuită cu o boltă de zid. Mergând pe calea ce duce spre locul răstignirii, observăm mulţime de oameni, creştini, evrei şi arabi, dar şi zgomotul negustorilor care încearcă să vândă marfa ce abundă înaintea pelerinilor, ce totuși rămân pătrunşi de emoţia sfântă a actualizării în faţa ochilor trupeşti a istoriei mântuirii noastre.
Cele 14 opriri sunt următoarele:
1. Curtea casei lui Pilat din Pont – Judecata lui Hristos şi condamnarea la moarte;
2. Punerea Crucii pe umerii Domnului şi pornirea spre Golgota (cf. Mt 27:31);
3. Prima cădere a Mântuitorului sub povara Crucii (după tradiţie);
4. Întâlnirea Domnului cu Maica Sa (după tradiţie);
5. Simon Cirineanul ridică Crucea Domnului, spre a-L ajuta (cf. Mt 27:32; Mc 15:21; Lc 23:26):
6. Întâlnirea Domnului cu Veronica – Hristos Îşi şterge chipul cu mahrama (după o veche tradiţie creştină);
7. A doua cădere a Mântuitorului la pământ (tradiţie medievală);
8. Întâlnirea Domnului cu femeile mironosiţe (cf. Lc 23:27-31);
9. A treia cădere a Mântuitorului la pământ (tradiţie medievală);
De aici se coboară pe scările pe care s-a urcat, se ia spre dreapta şi se merge direct la Sfântul Mormânt unde se află ultimele cinci opriri:
10. Golgota – dezbrăcarea Domnului de hainele Sale (cf. In 19:40);
11. Pironirea Mântuitorului pe Cruce (cf. Mc 15:22-32);
12. Moartea Domnului pe Cruce (cf. In 1928-30);
13. Coborârea Domnului de pe Cruce – Piatra Ungerii (cf. Mt 27:57-61);
14. Punerea Domnului în Mormânt şi Învierea (cf. Lc 24:1-7).
(5) Sfânta și Marea Joi din Săptămâna Patimilor
În Sfânta și Marea Joi sunt prăznuite patru lucruri foarte importante, care se desfășoară în două locuri diferite (foișorul de sus și grădina): spălarea picioarelor ucenicilor de către Iisus, Cina cea de Taină, adică instituirea Sfintei Euharistii, rugăciunea Mântuitorului în Ghetsimani și predarea Domnului de către Iuda Iscarioteanul. Iisus Hristos participă împreună cu ucenicii Săi la o masă de Paști iudaic, care-L prefigura pe El, apoi instituie „Paştele cel nou”, adică Sfânta Euharistie (centrul cultului și al vieții creștine): „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia, în ziua de apoi” (In 6:54). Pentru a-Și arăta iubirea smerită și jertfelnică (așa cum o va face și pe Cruce), Domnul se ridică de la masă și le spală picioarele ucenicilor, transmițându-le totodată un mandat tulburător: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In 13:34-35).
Cea mai cunoscută slujbă a acestei zile este „Denia celor 12 Evanghelii”, care anticipează Vinerea Patimilor Domnului. Cele douăsprezece lecturi evanghelice reprezintă de fapt o citire completă a relatărilor despre suferinţele Mântuitorului, despre Răstignirea şi moartea Sa pe Cruce. De remarcat și faptul că nicio sărbătoare din timpul anului nu are în cuprinsul său o lectură biblică atât de complexă. Se accentuează în special „îndelunga răbdare” a Domnului și îndemnul de a lucra cu limitele propriei noastre răbdări. Pus în faţa apropiatei Sale morţi, în grădina Ghetsimani, Mântuitorul Se roagă adânc, aproape în agonie (sudoarea Sa se preface în picături ca de sânge), dezvelindu-și teama omenească, dar totodată acoperind-o cu voința divină, care este bîn deplin acord cu Tatăl Cel veşnic.
Deși momentul este unul sfâșietor, pline de durere și de dramatism, culminând în actul liturgic al scoaterii Sfintei Cruci în mijlocul bisericii, ca finalitate a evenimentului de pe Golgota, totuși cântările religioase sunt echilibrate și conțin speranța viitoarei învieri: „Închinămu-ne Patimilor Tale, Hristoase, arată-ne nouă și slăvită Învierea Ta”. Teologic vorbind, este mai degrabă o „bucurie a tristeții”, izvorâtă din credința care ne descoperă legătura intrinsecă dintre durerea crucii și bucuria biruinței prin înviere.
(6) Sfânta și Marea Vineri din Săptămâna Patimilor
Sfânta şi Marea Vineri ne aduce aminte de misterul inefabil al morții lui Hristos, dar și de Sfintele Sale Pătimiri: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa şi, înainte de toate, Crucea Răstignirii. Tot în această zi ne amintim și de pocăința și mărturisirea făcute pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu Iisus.
Nu putem face abstracție de Cruce atunci când vorbim despre Înviere, adică despre biruința Dumnezeului întrupat asupra morții. De fapt, adevărata Sa biruință a fost tocmai aparenta înfrângere, pentru că, în mod paradoxal, prin moarte a nimicit puterea morții („cu moartea pe moarte călcând”). Din această perspectivă, crucea devine expresia concretă a tainei creștine, a biruinței prin înfrângere, a ridicării prin smerenie și, în definitiv, a vieții prin moarte. Există un loc al crucii în viața fiecărui creștin și o Via Dolorosa, personală și comunitară, care depășește cadrul strict al acestui moment al anului.
În această zi, mulți dintre creștinii evlavioși postesc total. Nici Sfânta Liturghie nu se săvârșește, fiind socotită o zi aliturgică. Este o încercare a fiecăruia de a „pătimi împreună” cu Domnul, în semn de recunoștință dar și de jertfă.
Cel mai cunoscut moment liturgic al acestei zile este „Denia Prohodului”, care reprezintă de fapt slujba de înmormântare a Domnului. Epitaful, o icoană pictată de pânză care se află acum în mijlocul bisericii, reprezintă în mod simbolic mormântul Domnului. Credincioșii care i se închină în fiecare an atât de pios reiterează imaginar un pelerinaj la Mormântul Sfânt de la Ierusalim. Textul Prohodului a fost compus de către Sfântul Ioan Damaschin și este structurat în trei părți sau „stări”, cu 73, 60 și respectiv 43 de strofe fiecare. Dar deși avem în față „un plâns de-ngropăciune”, totuși din acesta transpare cumva bucuria Învierii. Când cântăm Prohodul Domnului nu știm dacă ne încearcă un sentiment de tristețe sau unul de bucurie, dacă nu cel puțin de speranță. Plângem și este normal să o facem, dar suntem conștienți că, în curând, plânsul nostru se va transforma într-un sentiment de exuberanță. Toate aceste stări ne arată, din nou în mod paradoxal, că zorii Învierii apar încă din momentul în care Hristos este așezat în mormânt, că, într-un fel tainic, mormântul însuși este plin de raze nevăzute de lumină. Cum ar putea fi altfel, când Cel ce sălășluiește în mormânt este însăși Lumina lumii?
(7) Sfânta și Marea Sâmbătă din Săptămâna Patimilor
În Sfânta și Marea Sâmbătă, întreaga făptură este redusă la tăcerea așteptării și contemplă taina îngropării Mântuitorului și a coborârii Sale în iad, locul prin excelență al morții. Moartea, ultimul și înfricoșătorul inamic, este înfrântă din interior. Creștinismul oferă un remediu de nezdruncinat al fricii de moarte, întrucât moartea lui Hristos este un mijloc de ridicare pentru toți la plenitudinea vieții („din moarte la viață”). Acesta este momentul de trecere de la moartea Domnului la Învierea Sa, în care tânguirea se transformă în bucurie. Sensul plenar al expresiei „dulcea întristare”, care a dominat întreaga Săptămână a Patimilor, iese acum la iveală. De aceea, Învierea începe în iad, ceea ce nu înseamnă o mutare a acesteia Sâmbătă, ci mai degrabă o considerare a începerii ei acum, în actul de biruire a iadului.
Săptămâna Mare culminează cu această zi specială, numită la rându-i „Mare” pentru că de-a lungul timpului, în jurul Mormântului lui Hristos (sursă de putere, biruință și eliberare) s-au săvârșit numeroase „minuni mari”. An de an, în Sfânta şi Marea Sâmbătă, în Biserica Sfântului Mormânt, Patriarhul Ierusalimului, în prezenţa a mii de pelerini veniți din toate colțurile lumii oficiază o slujbă deosebită, cu o istorie îndelungată: ceremonia Sfintei Lumini. Aceasta cuprinde două părţi esențiale: actele pregătitoare (stingerea tuturor surselor de lumină, adunarea credincioșilor în jurul Sf. Mormânt; rugăciunile introductive rostite de patriarh); aprinderea mănunchiului de lumânări în interiorul Sf. Mormânt de către patriarh și împărtășirea acesteia tuturor celor prezenți. Pe lângă agitația de rigoare, oarecum inevitabilă, alături de controlul amănunțit al locului din partea autorităților locale, musulmane și armene (și a unui polițist aparținând Statului Israel), momentul de maximă tensiune și profunzime îl reprezintă rugăciunea smerită a patriarhului ca Domnul Luminilor să trimită din înălțime „raza darului sfânt”, spre luminare și sfințire. După câteva momente de rugăciune, pe vata pusă dinainte pe lespedea de piatră a Sf. Mormânt apare o rouă, umezind-o. În acest moment, arhiereul adună vata umezită, care se va transforma în curând într-o flacără de culoare galbenă. Patriarhul ia cu mâna din această vată, ca şi cum ar lua nişte flori, fără a-l arde şi o pune în cele două felinare pe care le are alături. Iese apoi cu ele la prima intrare și aprinde cele două făclii mari, care sunt făcute din unirea a 33 de lumânări (după numărul anilor Mântuitorului), legate cu o fâşie de pânză. De acolo, ajunge în faţa intrării Sf. Mormânt, unde se aprind cele șase candele ale ortodocșilor. Minunea cea mare a Sfintei Lumini are loc în Sâmbăta Mare, între orele 12:30-13:00. Interesant este și faptul că, în Patriarhatul ortodox grec din Ierusalim, nu există un text scris care să descrie ritualul primirii Luminii Sfinte, cu excepția rugăciunii pentru primirea acesteia, care există totuși într-o formă tipărită. Am putea concluziona că evenimentul se petrece oarecum spontan și depășește cu mult cadrele umane restrictive.
Prin tradiție, în Biserica Ortodoxă Română, începând cu anul 2009, sâmbătă, spre seară, o delegație a Patriarhiei Române aduce Lumina Sfântă de la Ierusalim, care este distribuită delegațiilor tuturor eparhiilor din țară, la Aeroportul Internațional Otopeni. Pentru a nu fi întreruptă tradiția, acțiunea va avea loc și anul acesta, în pofida perioadei dificile pe care o traversăm, în speranța depășirii cât mai curând a acesteia, prin credința în biruința Învierii lui Hristos!
(8) Învierea Domnului – Sfintele Paști
„Hristos a înviat din morți, cu moarte pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”. Acesta este troparul (scurt poem religios) sărbătorii pascale, o cântare de biruință care se imprimă în respirația bisericii și a credincioșilor și care cuprinde, în mod succesiv, o mărturisire, o tâlcuire și o profeție. Învierea Domnului (Sfintele Paști) este numită în ortodoxie „Sărbătoarea sărbătorilor”, nu numai pentru că este cea mai mare sărbătoare creștină, ci și pentru că marchează începutul intrării noastre în veșnicie, căci pământul se întâlnește cu cerul. Creștinismul s-a născut odată cu Învierea lui Hristos și prin ea totul se explică și capătă sens. Apostolul Pavel ne-a învățat că acesta este evenimentul central al Noului Testament pe care se întemeiază credința noastră: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră şi zadarnică este credinţa voastră” (1 Co15:14). Așadar, Învierea se află la originea credinței creștine, a propovăduirii și a misiunii Bisericii lui Hristos pe pământ.
La sfârșitul tuturor celor patru Evanghelii descoperim relatări despre Învierea Domnului și arătările lui Iisus Hristos Înviat. Ele nu rămân niște simple fragmente din trecut, ci redau evenimentele din perspectiva istoriei care vorbește prezentului, invitând cititorul la un anumit tip de atitudine, în fața unei vești nemaiauzite. Dar deși atinge istoria, Învierea lui Hristos rămâne totuși un eveniment care are un sens metaistoric, deoarece transcende istoria și se referă la taina lui Hristos în Dumnezeu. Biruirea morții de către Dumnezeu prin Învierea Fiului Său nu a fost nicidecum (și nici nu este) un miracol demonstrativ înaintea oamenilor, pentru a-i constrânge în vreun fel să creadă, ci este mai degrabă un eveniment tainic, care aparține lui Dumnezeu, asemenea tainei creării lumii și a omului din preaplinul iubirii divine.
Sf. Ioan Gură de Aur, exegetul neîntrecut al Sfintei Scripturi, în cuvântul său de învățătură pe care îl auzim citindu-se în fiecare noapte de Înviere și care m-a marcat dintotdeauna, ne dă o lecție exemplară despre felul în care ar trebui să simțim deplinătatea acestui moment înălțător: „De este cineva credincios și iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest Praznic frumos și luminat. De este cineva slujitor înțelept, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-și ia acum răsplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-și primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, mulțumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al șaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit. De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se. De-a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teama din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primește pe cel din urmă ca și pe cel dintâi, odihnește pe cel din al unsprezecelea ceas ca și pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; și pe cel din urmă miluiește și pe cel dintâi mângâie; și aceluia plătește, și acestuia dăruiește; și faptele le primește; și gândul îl ține în seamă, și lucrul îl prețuiește, și voința o laudă. Pentru aceasta, intrați toți întru bucuria Domnului nostru!…”.
Ar mai fi multe și foarte multe de spus despre această realitate inepuizabilă, însă înainte de a încheia ciclul prezentărilor noastre să nu uităm un adevăr care ne mișcă pe toți: din puterea morții, dar și a Învierii lui Hristos putem să fim vii (cf. Rom 8:10-11); cu Hristos, care a urcat prin Cruce spre Înviere, putem urca și noi spre piscurile cunoașterii lui Dumnezeu și ale unei vieți mai curate.
HRISTOS A ÎNVIAT!